În pădure. Nici apă, nici foc – foame mare.
Unde pot dormi copiii? Nici un cort.
Nu putem aprinde focul noaptea.
În timpul zilei, fumul îi alarmează pe nemți.
Cum să trăiești cu copii în frigul iernii?
Toți desculți…
Când au vrut să ne omoare,
Prima data ne-au obligat să muncim din greu.
Un neamț a venit să ne vadă.
– Am vești proaste pentru voi.
Vor să vă omoare deseară.
Nu spuneți la nimeni.
Și eu sunt un rom negru,
De-un sânge cu voi – unul adevărat.
Dumnezeu să vă ajute
în pădurea neagră…
După ce a spus vorbele astea,
ne-a luat în brațe pe toți…

Trei zile fără mâncare.
Toți se culcă flămânzi.
Nu pot să doarmă,
se uită la stele…
Doamne, cât de frumos este să trăiești!
Nemții nu o să ne lase…

Tu, steluța mea!
În zori, ești mare!
Orbește-i pe nemți!
Zăpăcește-i,
Rătăcește-i,
și copilul evreu și rom să poată trăi!

Când vine iarna grea,
ce o să facă romnia cu un copil mic?
Unde o să găsească haine?
Totul se face zdrențe.
Cineva vrea să moară.
Nimeni nu știe, doar cerul,
doar apa aud plânsul nostru.
Ai cui ochi ne-a văzut ca dușmani?
A cui gură ne-a blestemat?
Nu-i asculta, Doamne!
Ascultă-ne pe noi!
A venit o noapte rece,
Romnia bătrână a cântat
O poveste romă:
Iarna de aur va veni,
zăpadă, ca steluțele,
va acoperi pământul, mâinile.
Ochii negri vor îngheța,
inimile vor muri.

Așa multă zăpadă a căzut,
a acoperit drumul.
Se vede doar Calea Robilor pe cer.

În noaptea de gheață
O fetiță moare,
și în patru zile,
mamele își îngropă în zăpadă
patru băieței.
Fără tine, soare,
vezi cum o mică romnie moare de frig
în pădurea cea mare.

Odată, acasă, luna stătea în fereastră,
nu mă lăsa să dorm. Cineva privea înăuntru.
– Cine-i acolo? am întrebat.
– Deschide ușa, țiganca mea neagră.
Am văzut o evreică tânără și frumoasă,
tremura de frig,
cerea de mâncare.
Săraca, micuța mea.
I-am dat pâine, tot ce-am avut, o cămașă.
Amândouă am uitat că poliția
nu era departe.
Dar nu au venit în noaptea aia.

Toate păsările
se roagă pentru copiii noștri,
ca oamenii răi, viperele, să nu îi omoare.
Soartă!
Norocul meu nenorocit!

Zăpada a căzut multă ca frunzele,
ne-a închis drumul,
ce zăpadă grea, a îngropat căruțele.
Trebuie să facem drum cu picioarele,
Să împingem căruțele din spatele cailor.

Câte nenorociri și foame!
Câte dureri și drumuri!
Câte pietre ascuțite ne-au străpuns picioarele!
Câte gloanțe ne-au zburat pe la urechi!